Cortina se desface, iar pași ne călăuzesc spre marea scenă. Actorul este domnul către care ne plecăm cu atâta stimă, însa nu realizăm câte învățăm de la acesta. Strada devine scena noastră atunci când părăsim garderoba. Suntem sclavi propriei noastre piese, suntem cumulul de nevoi ale societăți. Ajungem către final să ne ghidăm după lumină, precum păsările după vânt. Ne risipim sentimentele și aștepăm regrete, căci în realitate minus cu minus nu dă plus, ci doar un minus mai aprofundat, mai agățat de tristul suflet păstrat într-o călimară.
Cuibărită la piptul tău, privesc acum către gloată. Aș prefera să mă desprind, însă este prea curând. Regulile de bază îmi dictează chemarea, însă iubirea ta îmi fură rațiunea. Când privirea îmi fuge către răsărit, realizez că scurta noastră călătorie s-a năruit. Blestem în gând și îmi doresc ca mâine să rămână azi, iar noapte să acopere întreaga zi.
Mă desprin, prinzând frâiele unei noi zi. Mă cupind cu brațele și mă îmbărbătez, căci în acești câțiva ani de viață, un lucru sfânt am realizat, că un sentiment adevărat nu are valoarea, dar cu greu îl poți descoperi.
Materialul îl poți avea prin multă trudă și uitare de sine, însă un suflet împlinit îl poți contrui doar săpând în gropi adânci, pline de înturneric și negură. Răul tot e adunat în ele și doar reușind să îți păstrezi puritatea vei câștiga ceea ce îți dorești.
Privesc în spate de câte ori ușa liftului se închide, deoarece oriunde m-ar conduce viața, tot către tine mă voi întoarce. Doi măscărici pe o scenă pustie, doi bufoni în agonie… căci unul fără altul o catrastofă, iar doi un întreg ce stă la baza unei lumi stupide.
Doi bufoni în agonie…
Sonia Pride 