Dragul meu Pamant, unde te-ai ascuns?

“De ce ma strangi in pumnul tau, copile drag al meu?”

Draga Pamant, te simt cum esti sufocat de zbuciumul uman, de noxele si rezidurile noastre. Te zbati cu tonele de rautati si cu egoismul propriului tau copil. Petreci atat timp sa cureti dupa el si tot nu te asculta. Strigi disperat, ragnesti scotandu-I in fata pericolul ce-l paste, dar el, omul, nimic, continua sa te sape. Te pleci grabit in fata lui, caci nu-ti doresti decat sa-I oferi ce ai mai bun, iar el te lasa intr-un colt sa te usuci, sa mori.
I-ai dat aer sa respire, el l-a intoxicat! I-ai dat verdeata, sa se plimbe, sa manance, sa iubeasca si sa creasca, el a taiat! Ai sadit in el un ciclu natural, el l-a supraexploatat! I-ai dat resurse mi si mi, el a stiut sa risipeasca! I-ai oferit iubire si respect, el a stiut sa ucida si sa ponegreasca! I-ai dat tot ce ai avut mai, dar acum?
S-au razvratit intregile puterii asupra ta, de dragul pe care tu I l-ai purtat. Vegetatia a strigat in flacari, apa s-a umflat de-atat gunoi, pamantul a plecat si s-a crapat, iar aerul s-a infundat in toxicul iubit de catre el, copilul tau… Omul!
Biped cu ratiune si lipsa de respect, mi-ai luat ce aveam mai bun. Pomi mi i-ai taiat de la radacina, mi-ai ucis copii cu masinariile tale, m-ai ocarat si m-ai anihilat, dar ce sunt eu un biet gandac! Acum traiesc si maine mor, ca vai sunt doar daunator, dar tu ce esti si incotro te duci? Nu vezi ca nu ai pe unde sa o mai apuci? Acum, in fata ei, a mamei naturii, esti la fel de mic ca mine… un crampei intr-o mare de verdeata.
Se-abat asupra noastra furtuni si foc, dar nicidecum in acelasi loc. La poli opusi ei se-ntalnesc si nici lumina, nici intunericul nu-i potolesc, caci dupa atata chin ei rabufnesc. Si la ce bun dragul meu om?
Se-anunta vremuri triste pentru noi, caci am uitat ce-nseamna sa iubesti! Respectul … nema… s-a pierdut si el, prin rumegusul, stejarului, taiat. Copilul tau, dar si copilul meu, vor juca mingea pe un asfalt pudrat cu zmoala. Cand va privi spre rasarit va privi dara unui vis, unui vis pierdut printre mormanele unei societati murdare.
Pamantul, dragul nostru parinte, va fi lasat intr-un azil, inchis in zidurile unei eprubete, caci doar asa vom mai putea pastra putin verde. Culorile vor fi cenusii, iar pomii vor murii de vi!

Dragul meu Pamant, unde te-ai ascuns?

 

 

Această prezentare necesită JavaScript.

Pe marginea unui vis

O zi insorite de primava, coplesita de caldura unui soare puternic si stralucitor.

Stam linistita privind cum din departare umbra unui tanar se apropie cu dorinta de locul unde eram asezata.

Campul era pustiu ,eram doar eu si macii si dorinta de a te revedea era din ce in ce mai puternica,dar tu erai doar o umbra in departare.Ma ridic si ma indrept spre copacul pierdut in salbaticia campului.Aici imi dau drumul langa truchiul lui paraca secatuita de puteri.Ma rezem de puterea lui si imi refac puterea de a te iubi cu ajutorul brizei de la umbra sa.Inchid ochii si ma las purtata de valul visarii…deodata ceva imi farnge linistea cu o atingere ingereasca…oare ce se intampla?…oare ce sa fie?

Deschid ochii si privesc in zare nimic  nu mi se arata dar atingerea este din ce in ce mai profunda , imi intorc privirea si-ti observ bratele,erai doar tu un inger intre oameni ,un demon intre inimi. Esti aici acum dar maine te vei transforma intr-un vis ferice de iubire.As da orice ca aceasta atingere sa nu se sfarseasc niciodata.

Mirosul tau imi acapareaza intreg echilibrul inimii si deodata ma pierd in atingerile tale fara a-mi da seama ca ceea ce se intampla e defapt un gest necurat. Buzele tale imi absorb privirea fermecand-o ca printr-o magie si deodata purtata de valul pacatului te sarut cu pasiune inlaturand orice resentiment sau vina pe care as purta-o fata de societate sau fata de ceea ce o numim prietenie. Iar tu ca un infam nu mi te impotrivesti ci faci ca durerea sa se intensifice atingand-mi cu blandete piciorul si plimbandu-ti mana pana in cele mai intime parti.

Dar nu pot face nimic, neputinta pe care o simt si de care ma las purtata ma ucide incetul cu incetul.

Te simt…ma simti cum durerea ma strapunge…., dar nimic esti ca o piatra! Iti continui vraja fara nici o teama.

Si iata cum totul se sfarseste iar soarele se ascunde dupa un deal, amurgul se lasa usor peste sate, iar tu cu un simplu sarut si cu o salutare te indepartezi si devii din nou o umbra pierduta in zare. Noaptea se astrene usor, iar eu inca fermecata raman in locul unde tu mi-ai daruit o parte din tine si din inima ta pentru un moment… dar acum devii un vis pierdut intr-o parte a noptii, iar pentru ea vei fi mereu o realitaete, vei fi ceea ce eu nu voi gasi niciodata, deoarece ai fost doar o vraja intr-o zi de primavara…

Privind spre tine…

Cum să nu o iubești?

Atunci când te aștepți mai puțin trecutul te împunge și te face să răstălmăcești ceea ce credeai cândva că nu te mai poate răni. Adesea iertăm pentru a putea merge mai departe, pentru a ne face sufletul cât mai ușor și pentru a putea trăi prezentul. Mai rău este când cel iertat nu poate întelege cu ușurință ceea ce primește.

”

Se trezește în fiecare dimineață, buimacă de somn și fuge să îți pregătească micul dejun. Știe că luxul de a petrece timp cu tine e foarte rar în ziua de azi, așa că tot ce își dorește sunt doar câteva clipe cu tine. Zâmbetul tău de dimineață, frizura ta pierdută sunt doar câteva din gesturile ce îi umplu sufletul de bucurie. E atât de diferită de celelalte și totuși nu o poți iubi.

Te aștepți să își dorească să îi oferi mașini luxoase și cât mai multe lucruri etravagante, dar de fapt ai lângă tine o femeie puternică pentru care aceste lucruri nu reprezintă nimic. Ea își dorește să te știe pe tine fericit și împlinit, lăsându-și propriile dorințe de-o parte.

Ai observat asta cât timp o țineai în brațe? Eu da! Apoi am greșit și mi s-a năruit tot universul. Am pierdut omul pe care ar fi trebuit să îl prețuiesc cel mai mult.

Ea în schimb m-a iertat! M-a iertat chiar și atunci când, când mi-am refăcut viața cu altcineva și pe ea am prezentat-o ca fiind cea mai bună prietenă a mea.

Nu știu dacă voi simți vreodată ce a fost în sufletul ei, dar nici nu cred că mă va iubi vreodată cineva la fel. Eram de pe atunci matur, dar m-am purtat ca un copil. Am rănit un suflet care mi-ar fi oferit și luna și cerul.

Cum să nu poți să o iubești? Pe ea cea care te pune pe tine pe primul loc? Pe ea care îți știe nevoile și îți dorește numai bine? Pe ea care se mulțumește cu atât de puțin din partea ta?

Aș vrea să te pot privi în ochi ca la început, dar acum față de tine simt doar rușine. Cu privirea plecată trec pe lângă tine și te salut în șoaptă, iar tu ca un înger îmi zâmbești și ești aceeași ca de fiecare dată.

Ești persoana care îmi sare tot timpul în ajutor. Ești persoana care indiferent de situație mă liniștești de la distanță și îmi spui că mă voi descurca. Ești cea care vine în întâmpinarea mea la fiecare încercare a vieții, dar din păcate ești cea față de care am greșit cu adevărat!

Cu inima cuprinsă în lanțurile deznădejdei îți mulțumesc din nou pentru ceea ce ai fost și ceea ce ești! Nu lăsa viața să te demoralizeze și nici sentimentele să te copleșească din nou.

Îmi pare rău că nu am putut să fiu ceea ce ți-ai fi dorit!  

”

Dragul meu și mie îmi pare rău că nu am reacționat conform așteptărilor, însă cu trecerea timpului ceea ce ai primit cândva de la mine s-a transformat în amintiri plăcute, iar relația de acum dintre noi este doar din recunoștință!

Cu mare drag,

Cealaltă eu

A fi singur…

Omul, prin definiție, este aceea ființă care are nevoie de socializare, dar cu toate acestea, ni se întâmplă tot mai des să auzim tot mai des sintagma ”simt nevoia să fiu singur”.  Cuprinși de prioritățile societății uităm adesea de noi înșine, pitindu-ne personalitatea după un perete de sticlă viu colorat. De cele mai multe ori acest perete de sticlă sunt de fapt amintirile noastre după care tânjim cu disperare.

Societatea actuală evoluează… involuează, mai bine spus, atunci când vine vorba de sentimente, deoarece cuprinși de tumultul responsabilităților, prioritățile materiale sunt cele care preiau conducerea. Ajungem astfel roboți propriilor nevoi.

Ea privind din depărtare tânjește la clipele în care simțea bucuria unei zile, iar acea bucurie se contoriza în râsete și pași făcuți prin natură. Îl cuprindea timid de mână, pentru că el era cel cerebral, iar ea cea visătoare. Se plimbau ghidați doar de discuții interminabile, presărate cu săruturi buclucașe. A durat ceva timp până când viața i-a despărțit, datorită rutinei. Tremurul ce o cuprinse atunci fu destul de dureros astfel încât să o facă să își oprească sentimentele.

Astăzi, cea mai împlinită, se simte singură, cu propriile ei gânduri. La fel ca ea, nevoia de singurătate vine din diferite motive… din cauza unui abandon, din cauza lipsei de încredere, din cauza lipsei de libertate… sau cu toate că pare hilar, din lipsa de atenție.

Adesea, ne închidem în noi, pentru a vedea modul în care ne percep ceilalți, pentru a vedea dacă restul observă schimbarea noastră. Nu întotdeauna acest lucru are un rezultat pozitiv, ceea ce ne duce cu gândul că deși avem impresia că nu avem suficient spațiu, lucrurile stau exact opus.

Lumea este clădită pentru ca oameni să interacționeze, însă de cele mai multe ori suntem atât de răniți de cei din jur, încât singura nevoie esențială, devine aceea de a fi singur.

Când simți că lucrurile nu merg bine, nu te închide în tine, ci mai degrabă, i-ați o pauză de la tot și regăsește-te, pentru că în astfel de momente singurătatea este posibil să îți fie cel mai mare dușman.

Simt nevoia de singurătate…

 

Curaj… Zâmbește!

Pripit îți cauți chemarea și nu știi încotro să o apuci. Te pierzi printre copacii deși, împânziți de amintri dulci și reci în același timp. Regreți că încerci să găsești ieșirea către suprafață și că nu alegi să izbucnești pur și simplu. Vrei doar să fi un zâmbet sincer, venit din interior cu toată fericirea posibilă. Doar că te afli într-un adult posac și nu știi cum să izbucnești. Cauți orice frimitură de bucurie, orice gram de copilărie…., orice ar putea să facă omul să zâmbească sincer!

Fericirea ei însă se scursese de mult, în lacrimile amare vărsate pentru un suflet călător. A gustat cândva fericirea, dar gustul său dulce amărui s-a dus într-o clipită. Exact ca o prăjitură pe care o savurezi acum, iar peste câteva momente dispare și lasă în urmă doar vinovăția celor 2000 de calorii pe care trebuie să le scoți în următorele zile.

Sufletul se curățește precum un organism se detoxifiază. Rețeta s-a de succes a unei diete, este de cele mai multe ori înfometarea. Precum înfometarea și sufletul are nevoie de descătușarea trecutului și a normelor și principiilor care îi limitează fericirea.

Dieta de succes în cazul sufletului: iartă, iubește și zâmbește!

Da, da! Nu te teme de prejudecăți pentru că mai devreme sau mai târziu, vei cădea în patima lor și vei ajunge să uiți să traiești.

Cuprinde tristețea în brațe și fă-o să zâmbească! Gâdilă durerea și fă-o să râdă în hohote! Scrie rețeta fericirii cu propriile tale sentimente, față de tine însuți! Nu-ți lega fericirea de persoane, căci omul cu care trebuie să fi fericit ești tu însuți!

Vei înțelege cu greu că zâmbetul sincer vine doar atunci când ești împlinit cu tine însuți, oricât de fericit ai crede că ești în preajma celorlalți, acel zâmbet e unul fals pentru că nu vei zâmbi la fel atunci când ești singur, indiferent de situație!

Curaj… Zâmbește!

 

Umbland ca o naluca

 

                Inca mai astept acea zi in care tu vei aparea dintr nori sa-mi intinzi o mana de ajutor, sa ies din negura aceasta care ma inconjoara. Oare calea mea mai merita sa continue, daca pana si dorinta de a mai spera la ziua in care te voi tine in brate imi pare ceva platonic.

                Un camp inflorit, un suflet frumos, o apa ce curge lin, dragostea ce aluneca prin vene…o zi cu soare, o noua lupta. Ce cuvinte grele , dar frumoase, si prea blande pentru societatea de azi ce se schimba in fiecare minut, in fiecare clipa.

                Nici iubirea de mama nu mai are insemnatate, transformandu-ne astfel in niste maniaci sentimentali ,”sentimental” fiind folosit cu sensul de prostie, deoarece din dragoste intelegem cu totul altceva; stil, frumusete, machiaj si haine de firma, dar nu sentimente!

                Am sperat la nesfarsit la ziua in care tu ma vei vedea asa cum sunt si vei simti nevoia sa ma strigi…dar nimic pentru ca nu ma vezi; ci doar ma simti, eu sunt un suflet ratacit in nemurire, ce cauta la nesfarsit pacea,dar fara rezultat pentru ca tu respingi idea ca ceva ce te inconjoara si te atinge cu o adiere de vant,cu o lacrima printr-o picatura de ploaie.Nu vrei sa simti sunetul naturii, pentru ca iti e total indifferent.

                Doar pentru mine aceasta respingere e exact ca un pumnal infipt adanc. Bantui printer oameni reci, dar nu pot sa scap , caut o alta viata,dar nu pot sa o gasesc, dar trec mai departe pentru ca niciodata nu ma vezi, esti orbit…iar eu ma pierd intr-o durere fara sfarsit.

                Decizii inutile imi invadeaza mintea, fara sa-mi dau seala daca cele pe care le aleg sunt cele corecte. Mereu ma intreb ce sa fac si de fiecare data primesc acelasi raspuns “nu stiu”, dar totusi continui…

O zi in plus…

 

Doi bufoni

Cortina se desface, iar pași ne călăuzesc spre marea scenă. Actorul este domnul către care ne plecăm cu atâta stimă, însa nu realizăm câte învățăm de la acesta. Strada devine scena noastră atunci când părăsim garderoba. Suntem sclavi propriei noastre piese, suntem cumulul de nevoi ale societăți. Ajungem către final să ne ghidăm după lumină, precum păsările după vânt. Ne risipim sentimentele și aștepăm regrete, căci în realitate minus cu minus nu dă plus, ci doar un minus mai aprofundat, mai agățat de tristul suflet păstrat într-o călimară.

Cuibărită la piptul tău, privesc acum către gloată. Aș prefera să mă desprind, însă este prea curând. Regulile de bază îmi dictează chemarea, însă iubirea ta îmi fură rațiunea. Când privirea îmi fuge către răsărit, realizez că scurta noastră călătorie s-a năruit. Blestem în gând și îmi doresc ca mâine să rămână azi, iar noapte să acopere întreaga zi.

Mă desprin, prinzând frâiele unei noi zi. Mă cupind cu brațele și mă îmbărbătez, căci în acești câțiva ani de viață, un lucru sfânt am realizat, că un sentiment adevărat nu are valoarea, dar cu greu îl poți descoperi.  

Materialul îl poți avea prin multă trudă și uitare de sine, însă un suflet împlinit îl poți contrui doar săpând în gropi adânci, pline de înturneric și negură. Răul tot e adunat în ele și doar reușind să îți păstrezi puritatea vei câștiga ceea ce îți dorești.

Privesc în spate de câte ori ușa liftului se închide, deoarece oriunde m-ar conduce viața, tot către tine mă voi întoarce. Doi măscărici pe o scenă pustie, doi bufoni în agonie… căci unul fără altul o catrastofă, iar doi un întreg ce stă la baza unei lumi stupide.

Doi bufoni în agonie…

Dacă tu atunci eu, dacă eu atunci tu!

Cum noi ne iubim, nu iubește nimeni! Efemerul nostru paradis este închis în mințile noastre.

Fizic – doi necunoscuți, metafizic – doi nebuni, pierduți în neant, ținându-se de mână. Culegem praf de stele și ne scriem în versuri viitorul. Ne trezim apoi navigând în marea rațiunii și realizăm că ne-ar plăcea măcar pentru un minut să rupem barierele imaginarului și să fim din nou doi, formând un întreg. Lumea ar trebui să se contureze după gândirea noastră, pentru că doar așa am putea deveni reali.

Dependența nefirească a minților noastre, ne împiedică să ne descătușăm unul de celălalt și ne cere să rămânem într-o durere măcinătoare. Trecutul stă de strajă la poarta prezentului și joacă pe orice clipă care ar putea să fie trecerea către o viață nouă!

Cum noi ne iubim, nu iubește nimeni! Doi demoni ce își pierd uzul rațiuni printre cearceafuri, doi îngeri ce iubesc binele mai mult decât propria lor ființă.

Am putea oare, vreodată, să trăim unul fără celălalt? Aș pune că doar un nebun poate crede acest lucru…

Suntem doi, într-un intreg! Suntem noi, prieteni sau dușmani, amanți sau iubiți, îngeri și demoni… cuprinși în vâltoarea sentimentelor, a trecutului și a prezentului, căci viitorul nu există dacă…

Dacă tu atunci eu, dacă eu atunci tu!

Atunci când ne trezim

– De ce mă privești în timp ce dorm? m-ai întrebat într-o dimineață.

Te-am privit în ochi, m-am lăsat apoi asupra ta și te-am sărutat pe vârful nasului. M-am pitit apoi la pieptul tău și am căutat un răspuns. Bătăile inimi tale mi-au oferit sprijinul necesar.

– Pentru că mâine nu știm ce vom fi!

Mi-ai zâmbit, apoi m-ai sărutat, te-ai ridicat și ai plecat înaintea mea din pat, pentru prima dată după mult timp. Am tras aer în piept și am fugit la bucătărie. M-am apucat să fac cafea și deodată ți-am simțit brațele în jurul taliei mele. M-am întors și te-am privit în ochii.

– Mâine vom fi tot noi! mi-ai spus foarte apăsat.

Ne-am continuat ziua, cu vechile obiceiuri. Totul scurgându-se precum un fir de nisip, până când noaptea acoperi pământul.

Zori se revarsă, iar eu mă trezesc contemplând asupra trăsăturilor tale. Îți măsor fiecare respirație și îți admir fiecare zâmbet pripit. Mă bucur de fiecare secundă de înaite să te trezești, pentru că ești atât de inocent! Ești omul care mi-a furat inima și cel care mi-a acordat tot ceea ce aveam nevoie.

Dimineața este acel moment al zilei când suntem puri și neatinși de duritatea vremii. Este momentul în care suntem împăcați și liniștea ne acaparează întrega ființă. Este clipa în care cuvintele nu-și găsesc locul, iar gesturile sunt pline de emoție.

Atingeri firave, sărutări calde și un zâmbet plin de ”bună dimineața!”. Descătușați de plăceri trupești stăm pierduți și ne privim. Respiația devine un cântec, iar căldura dintre noi un vers. E cea mai dulce clipă a zilei indiferent de ceea ce urmează! E clipa în care pot doar să mă bucur de fiecare senzație infantilă!

 

Poveste cu fulgi… retrospectiva anului 2015 în cuvinte

Fulgi zglobii ce danseză în jurul meu mă fac să mă gândesc la clipele trecute din anul ce tocmai a apus. Precum neaua s-au risipit acele momente, la auzul gongului ce anunță ora 00 pe data de 31 decembrie.

Amintiri rămân în urmă și lecțiile primite în acest an îmi călăuzesc noua destinație. Am râs, am plâns, am sperat și am iubit! Ce alte lucruri mai complicate poți face la vârsta de 23 de ani.

Ei bine așa mi-am spus și eu la începutul anului 2015, dar până la final am avut ”oportunitatea„ să-mi schimb această părere!

Privind în jur am aflat că fiecare strop de încredere pe care îl oferi e foarte scump și se vinde foarte ușor. Am aflat că atunci când încerci să te prinzi mai mult de trecut cu atât uiți ce e în față! Am învățat ce e dezamăgirea atunci când inima ta e ca un evantai pentru el!

Am simțit bucuria unei realizări, am simțit cum emoțiile m-au copleșit conducându-mi prima mașină!

Am cunoscut bucuria de a vedea o cursă de VTM, prin curajul de a merge înainte SINGURĂ, fără a fi prinsă tot timpul de un el… care încearcă să te modeleze după plăcerile lui.

Am aflat răspunsul la o întrebare esențială privind viața și am înțeles ce se citește în ochii părinților mei atunci când ies pe ușa. Am învățat că doar empatizând cu ei poți înțelege ce e dragostea de mamă sau de tată.

Am întâlnit prieteni noi care m-au marcat oferindu-mi mai mult sprijin decât persoane aproprite care mă cunosc de-o viață!

Fiecare sentiment, fiecare trăire, fiecare amănunt al vechiului an este acum un fulg ce se agață de fular sau se așează blând pe umăr! El se va topi, dar v-a rămâne mereu o urmă în lipsa lui… care cu timpul se va șterge!

23 a fost unul dintre cele mai dure numere care mi-au străbătut dezvoltarea până acum. Vor mai urma și altele, dar probabil nu vor avea efectul acestuia.

Amprenta lui îmi v-a oferi un pansament pentru ceea ce urmează!

Așa că bun venit 2016!